Tutti l’anni nto misi d’agustu
ntall’aria si sintia lu gustu
di la cipudda busacchinara:
sulu pi idda si cunzava la sagra!
E si facianu diversi prodotti;
era bona pi tutti, vecchi e picciotti.
St’annu nveci firriannu li strati,
da li discursi nta chiazza ascutati,
giustu ci parsi all’ amministraturi
di canciari li cose pi strani ragiuni.
Dicinu nca assai megghiu è l’ogghiu busacchinaru,
di qualità e sapuri assai raru,
nca lu po mettiri unni cchiù piaci,
dau pani cunzatu a la carni a la braci.
mentra la cipudda eni brucenti e amara,
ma po’ mai essiri, dopu anni di sagra?
Iu minni ivu picca cunvintu
di chiddu chi l’amministraturi avianu ditto
E vidennu davanti a un negoziu na cipudda chi chiancia
m’avvicinavu pi capiri u so straziu e vidiri chi avia.
“Io sugnu, mi dissi, la cipudda busacchinara,
chi un tempu ebbi la bona ventura
d’esseri studiata di l’universitara
mentri ora la me sagra s’abbannuna.
Iu nun dicu chi l’ogghiu eni tintu,
dicu nveci ca tinta è la lagnusia,
e si cu amministra unn’havi talentu
c’è picca di fari, finisci a schifiu!”
E a mia chi ripigghiavu la via scunsulatu
mi fici un salutu e appena l’ebbi ricangiatu
mi dissi: “Lu sai quannu finisci la cipuddata?
Quannu si iuncinu ogghiu fitusu e padedda sfunnata!”
Nessun commento:
Posta un commento